Satul Poiana de Sus ca aşezare a luat fiinţă în anul 1890 când un cetăţean s-a stabilit ca paznic de pădure. În acea poiană au venit mai mulţi oameni care au defrişat pădurea făcând cărbune din lemn şi apoi au început să-şi construiască case, fiind împroprietăriţi. Maria Ghe. Smau în vârstă de 94 de ani, relata: trei familii şi anume: Ion Ganju, Vasile Barbu şi Ioan Viţel venind din satul Parpanita, Raionul Negreşti, au cumpărat o poiană din pădurea Locotenent-Colonelului Lângă Constantin din oraşul Iaşi şi s-au stabilit aici făcându-şi case, ocupându-se la început cu rotăritul şi creşterea vitelor.
Povesteşte bătrână ca bunicul Ioan Ganju avea 16 copii dintre care 10 băieţi şi 6 feţe, Vasile Barbu 8 băieţi şi 3 fete iar Ioan Viţel 7 băieţi şi 9 fete şi îndată s-a înjghebat un sătuleţ bun.
În perioada comunistă viaţa parohiei trece în umbră, însă oamenii prin hărnicia lor şi credinţa lor în Dumnezeu, păstoriţi cu vrednicie de preoţii ce au păstorit atunci, au înălţat în cimitirul din satul Poiana de Sus un paraclis cu hramul “Sfânta Cuvioasa Parascheva”.
Viaţa lor era robita de regimul vremii, dar sufletul lor era dăruit cu totul lui Dumnezeu, căci au înţeles că: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu aduna cu Mine risipeşte” (Matei 12,30)
Belşugul în gospodăriile lor afost adus adesea şi de creşterea animalelor, a păsărilor şi de alte multe îndeletniciri, căci întotdeauna au fost pricepuţi la toate, gospodari, oameni de încredere cu dragoste faţă de casă şi satul lor şi nu în ultimul rând credincioşi şi cu frică de Dumnezeu.
Au ştiut să se ajute în necazuri (înmormântări, calamităţi naturale, etc) dar au ştiut să se bucure împreună (botez, cununie, horele satelor, etc). Au fost alături unii de alţii în “zilele negre”, “purtându-şi sarcinile unii altora” după cuvântul Sfintei scripturi, iar cei care au mai rămas în viaţă în urma celui de-al doilea război mondial, în urma deportării în Siberia, în urma perioadei de tristă amintire din istoria noastră îşi amintesc cu respect de camarazii lor, de cei ce adinioara au pătimit alături de ei, care astăzi poartă numele de veterani. Ţăranii de aici au dus greul împreună, au fost încercaţi adesea de necazuri şi ispite, dar au ştiut să păstreze cu multă grijă credinţa lor, obiceiurile satelor şi respectul înaintaşilor. Obiceiurile strămoşeşti sunt şi astăzi vii şi prezente în diferite perioade ale anului. Colindele ce vestesc Naşterea Domnului, pluguşorul anului nou, ursul, capra şi toate celalate încununează frumuseţea satelor de aici. La hramul bisericilor satele se îmbraca în haine de sărbătoare strângându-se atunci pe lângă casa părintească, părinţii cu feciorii şi fiicele împrăştiaţi prin lume, rudele şi toţi prietenii pentru a prăznui în acele zile.
Sărbătoarea Învierii când toţi se îmbraca într-o frumoasă haină duhovnicească pentru a-L primi pe Hristos în mijlocul lor înviat, sărbătoarea Bobotezei când se face Crucea de gheaţă, Rusaliile, etc. rămân “tablouri”, nelucrate de mână omenesca, cu dumnezeiască, de o frumuseţe rară.
Satul îşi păstrează tradiţiile sale creştine de o mare frumuseţe, cu ajutorul bisericii, şcolii, a bătrânilor, purtându-le prin trecut, prin prezent, în viitor pentru a ne “împărtăşi” cu toţii de frumuseţea lor.
Şi în toate aceste copleşitoare lucruri Biserica rămâne o parte a sufletului ţăranului român din acesta comună, Ţibana.
(Vasile Tarnu, “Plai din plaiul românesc – File de monografia comunei Ţibana, judeţul Iaşi” )
